Archive for Februarie 2010

Un scriitor extraordinar: Andre Agassi

Februarie 9, 2010

Aga

Nu, pe bune, nu e o gluma. De mult nu am mai citit o bucata de literatura care sa nu ma lase sa pun cartea jos.
„Open” de Andrei Agassi, dincolo de a fi inca una din multele autobiografii de fosta vedeta, straluceste prin calitatea scriiturii. Si mai e ceva: Agassi este complet autentic, si pare ca nu lasa (cel putin pana la proba contrarie), nimic esential nespus.

Dincolo de stralucirea unui sport urmarit pe sute de milioane de tembelizoare, Agassi, ne dezvaluie ce se ascunde sub poleiala. Daca ati crezut vreodata ca intelegeti tenisul, veti afla, probabil cu aceeasi surprindere cu care am aflat si eu, ca sportul pe care fanii il admira este o iluzie. Va mai aduceti aminte exercitiile de admiratie ale lui Cristian Topescu, orgiile de metafore si superlative cu care se dezmatau toti comentatorii sportivi ? Exercitiile de dat pe spate de admiratie fata de realizarile si succesul faimoasei „academii Bolletieri”.

O minciuna, un fals.

Si Agassi, cu doar 8 clase si inca jumatate de an absolvite (a sacrificat liceul ca sa se dedice tenisului) este, in limba engleza un scriitor cu o clasa peste tot ce stiu eu ca s-a scris despre sport in limba romana. Inclusiv monstrii sacri Chirila, Topescu si altii. Agassi are stil, are vana, are simtul naratiunii. Cand povesteste unul din multele meciuri memorabile, Agassi ne dezvaluie adevarurile esentiale despre ce se intampla pe teren. Despre ce se intampla in afara terenului.

Jurnalistii de sport construiesc doar o opera de fictiune. Care, de cand am inceput sa citesc memoriile lui Agassi, nici macar nu mai poate avea pretentia de verosimilitate.

Deceniul pierdut

Februarie 1, 2010

Ca to veni si ziua de 1 Februarie, mi-am adus aminte ca suntem deja in al doilea deceniu al promitatorului secol 21 al si mai promitatorului mileniu trei. Inca oleaca si ne prinde vremea cand soarele se domoleste inadmisibil de mult si urmasii urmasilor nostri o sa trebuiasca sa faca niscai planuri sa-si ia talapasita. Asta daca nu se-ndura bunul Dumnezeu sa ne lamureasca ce si cum vine chestia cu „infricosata” judecata de apoi”.

Ca sa revin la chestiune, deceniul ce tocmai s-a savarsit a primit numele in etosul american, de „lost decade”, adicatelea deceniul pierdut. Adicatelea a mai trecut un deceniu si e ca si cum am fi stat pe loc. Va mai aduceti aminte refrenul de la pionieri ?

Noi in anul doua mii , cand nu vom mai fi copii

Na ca a venit si anul doua mii, si n-am facut nica.

Ca sa iti vina sa il botezi pe domnul deceniu 2000-2009 cu numele de ocara „the lost decade”, trebuie sa fii in startea de spirit pe care tot spatiul cultural anglo-saxon a denumit-o „privind inapoi cu manie”. E taman cazul americanilor, care au, din punctul lor de vedere toate motivele sa priveasca inapoi cu ura: au pierdut bani pe pietele de capital. Dupa prabusirea catastrofala din 2000, pietele au recapatat „exuberanta irationala” si s-au umflat ca o gogoasa dodoloata, pana pe la mijlocul lui 2008, dar inca o prabusire in 2008 i-a linistit complet pe cei care inca mai traiau cu iluzia ca pietele de capital sunt buricul economiei capitaliste.

In Romania, in schimb, iluzia continua sa persiste, e chiar si legiferata ca politica de stat in domeniul pensiilor. Contribuabilul roman este fortat prin lege sa isi verse un procent semnificativ din contributia la fondurile de pensii catre fonduri private de pensii, o lista destul de restransa si aprobata de catre cine trebuie. Aceste fonduri, dragutele de ele, vor „investi” fondurile astfel monopolizate in diverse manifestari ale pietelor de capital (cum ar fi glumita numita RASDAQ, precum si alte instrumente mai mult sau mai putin exotice). Motivatia de „public policy’ (politici publice) este ca astfel vom da oxigenul necesar dezvoltarii pietelor de capital autohton, ceea ce e totuna cu a pune boii inaintea carului.

Pentru mine, decada a fost pierduta, pentru ca dupa ce au trecut zece ani, ingineria software nu a avansat, ba chiar in anumite domenii a facut pasi inapoi semnificativi. Dovada, ca, indiferent ce zice dialectica marxista, istoria se mai decide din cand in cand sa mearga si inapoi.