Archive for Noiembrie 2008

Doua cauze bune

Noiembrie 21, 2008

http://www.helpsonia.com/

si

http://asociatia-ihtis.ro/ihtis/

Cazul ihtis e simptomatic pentru gradul de (in)cultura care inca bantuie societatea romaneasca.  aici e povestea unei vizite la BCR, banca fanion a romaniei capitaliste.

Daca asa ceva s-ar fi intamplat in state, in primul rand ar fi fost vorba de o exceptie cu singurele explicatii plauzibile ca persoana era beata sau se despartise de amanta in noaptea dinainte, pentru ca absolut nici un angajat care lucreaza cu publicul in USA (si ma refer aici de la primar la vanzatorul de la gogoseria din colt) nu se poate comporta asa in conditii normale – asta tine de cultura lor; deci daca asta s-ar fi intamplat in state, persoana respectiva ar fi fost concediata sumar, si fara prea multe explicatii.

De ce asa ceva nu se intampla in state ? Cred eu ca sunt doua cauze: una ca toti sunt constienti ca un asemenea comportament duce la concediere, ca institutia (oricare ar fi aia, de la banca la gogoserie) asteapta din partea lor sa se comporte cu un minim standard de civilitate, politete si serviabilitate. A doua la mana fiindca lucrurile astea ce tin de cultura de zi cu zi se propaga prin osmoza si se difuzeaza in intreaga societate: asa vezi ca esti tu tratata cand esti client, vezi cum se poarta altii cu persoanele cu handicap fizic, ti-ar veni peste mana sa rfaci tu altfel. Pana la urma zicala „monkey sees, monkey does” are un sambure de adevar.

Eu cred ca maimuta damboviteana a facut si ea ce-a vazut la altii.

Anunțuri

Curajul ridicolului

Noiembrie 19, 2008

Am citit azi ultima perla a filosofului Liiceanu:

„în ţara mea, pentru mine, binele istoric este reprezentat de dreapta, pentru că memoria stângii este infernală. Pentru noi, problema este să oprim într-un fel această eternă cacialma a stângii, prin care ţi se vinde la fiecare colţ de stradă un paradis. Pe pământ nu există paradis”

Liiceanu are un curaj nebun, intelectualiceste vorbind.  Curajul de a risca butoiul cu ridicol. Pe care de altfel l-a si castigat. Cine nu risca nu castiga.
Am cateva noutati pentru domnul Liiceanu, de fapt nu pentru domnia-sa, da asa vine vorba.

  • memoria dreptei este si dansa infernala pe taramul mioritzei. Prietenii de la noua dreapta stiu de ce.
  • dreapta a facut si ea o tona de „rau istoric”. Sa afirmi ca „binele istoric” este reprezentat de dreapta te pune intr-o impostura jenibila.
  • „problema noastra” este incultura. Incultura de dreapta, si de stanga, de sus si de jos. Aia de dreapta, am asa o banuiala ca isi are originea post-revolutionara in ograda humanitas. Aia de stanga e in ograda lui nea nelu, dar asta e cu totul alta problema.

La acelasi colocviu/simpozion/cafeluta ce o mai fi fost el, presedintele Basescu a trimis un mesaj de bun simt. Desigur ca elitele nu se pot impiedica de limitele mult prea stramte ale bunului simt.

La capitolul cultura – ce ne mai zic elitele si cum ne-o zic

Noiembrie 8, 2008

Azi am dat din pura intamplare (ca de o vreme nu mai imi omoram timpul cu lectura si a Ev.Z. ) peste cugetarile domnului Mircea Cartarescu despre noul presedinte ales mr. Barack Obama (si Hussein la mijloc pentru anumiti binevoitori care nu pregeta sa aminteasca amanuntul asta cu un zambet pe sub mustata), eseu-editorial intitulat Revolutia Obama

Publicate in forma de editorial, la rubrica „senatul Evenimentului Zilei” – o eticheta care probabil a fost gandita sa confere un nu-stiu-ce si sa-l separe chipurile de editorialul de duzina, panseurile lui gaga pur si simplu socheaza. De dezamagit, m-am prea obisnuit sa fiu dezamagit de fostii idoli ai tineretii mele, dar mai nou, experientiez din ce in ce mai des, starea de soc.

Pret de un editorial de ziar, unul din starurile incontestabile ale culturii dambovitene reuseste sa starneasca umorul cititorului avizat insiruind la perle cu o fervoare demna de o vauza mai buna.

Aflam, par egzamplu ca:

Nu calităţile lui interioare (greu de dovedit până la vârsta sa) l-au făcut de neînvins în cursa electorală, ci o profundă schimbare a mentalităţii occidentale, o hedonizare şi-o estetizare a vieţii care cereau un simbol puternic în vârful noilor scări de valori.

Deja, incep sa ma intreb daca articolul nu cumva e scris la misto, sa vada cati o sa puna botul si o sa ia de buna o insiruire de absurditati. In primul rand varsta lui Obama e foarte aproape de cea a bardului pomo, si e varsta la care multi prin state sunt in varful priamidei sau ai mai fericiti sunt deja retrasi la pensie ca sa se bucure de milioanele acumulate. Deci teza ca valoarea e greu de dovedit la varsta sa e de genul vorbeste si nea Ion ca si el e om.

Cat despre „hedonizarea” si „estetizarea” vietii occidentale nu am a zice decat „sac Frasina, na-ti-o franta, ca ti-am dres-o”. Totusi, te-ai astepta de la un profesionist intru ale scrisului sa-si ia aminte ca cele doua sintagme nu pot comunica nimic in contextul de fata, cel mult pot cere lamuriri suplimentare. Dar mai degraba e vorba de o limba de lemn eseistica care are rolul functional de a nu zice nica (de unde si imunitatea la critica) in schimb de a epata cititorul.

O asemenea limba de lemn eseistica este de asteptat din partea domnul Ion Iliescu ( care de altfel nu m-a dezamagit si si-a exhibat – pentru a cata oara – masura necunoasterii profunde dar ambitioase intru ale limbii materne cu un eseu blogistic pe masura: Victoria lui Obama ).

De-abia apuc sa-mi revin dupa acuzatiile de hedonism si estetizare ca vin alte perle la rand:

Tânăr, de culoare, ambiguu din punctul de vedere religios, cu un zâmbet ca din Independence Day şi cu un singur cuvânt, „schimbare“, ca slogan …

Daca ar fi avut curiozitatea sa se informeze minim asupra subiectului in discutie, sau, admitand ca asa ceva e cam greu, cere timp si truda, chiar daca internetul a facut posibil accesul direct la dezbaterile societatii americane chiar si pentru editorialistii de dambovita, domnul Cartarescu ar fi aflat ca Obama e un crestin cat se poate de limpede si sincer, si asta inca inainte de a deveni vedeta. Ce a fost ambiguu au fost cativa americani de la coada vacii („america profunda”), care au zvonacit a la Romania Mare ca Obama ar fi sau arab sau musulman sau ambele amandoua ceea ce n-a avut ca efect decat sa provoace o mare jena si fastaceala („embarassment” e un termen exact) in tabara contra-candidatului. Dar ca musca asta sa zboare de la coada vacii din America profunda si sa pice drept in farfuria marelui scriitor dambovitean, asta e peste poate.

Sloganuri a avut vreo trei patru iar idei aduse in dezbaterea publica au fost chiar mai multicele, dar daca domnul Cartarescu vrea sa insiste ca dimpotriva, Obama a insistat monomaniacal un singur cuvant, poate e cazul sa nu insistam prea mult pe veridicitate, vom fi avand de-a face cu un exercitiu pomo in reinterpretarea realitatii.

Inca mai la vale in eseu, dupa ce ne tranteste noua, chibitilor nedumeriti ca alegerea lui Obama nu e schimbare ci o „revolutie” (sic! – nici un comentator american n-a folosit termenul desi toti spun ca e un moment istoric). Eu cred ca in limba romana contemporana proprietatea termenilor e o chestie depasita.

Si mai departe, poetul nici n-apuca bine sa termine cu descrierea starii de ne-fapt, asa cum o viseaza asa ca un arc de curcubeu de la Dambovita la Potomac, ca dragul de el se da prada tentatiei de a-si exersa tonul moralizator, si superior-condescendent-sfatos, a la maitre Cristoiu:

Dacă lumea s-ar reduce la Statele Unite, şi Statele Unite la Hollywood, fără- ndoială că al 44-lea preşedinte al Americii ar fi şi cel mai bun dintre toţi. Din păcate, nici firea umană, nici actualul raport de forţe din lume nu au acelaşi format ca al emisiunilor ce ne vând imaginile ca fiind unica realitate. Lumea reală nu are nimic glamoros, este mai departe o Vale a plângerii şi un Armaggedon …

Din cate imi imaginam eu, din postura mea de inginer naiv, post-modernii daca n-au nimic altceva (si in particular nici un Dumnezeu), atata lucru bun e sigur ca au: simtul ridicolului. Si de aia nici nu se iau prea in serios, ceea ce pana la un punct e o atitudine foarte sanatoasa. Iata-l pe postmodernul clasicizat al romanilor, insusi poetul si prozatorul Cartarescu luandu-se atat de in serios ca cade complet si ireversibil in butoiul cu ridicol. Oricat ar fi de groasa situatia (ceea ce nu e cazul chiar deloc), un ton ingrijorator-condescendent e peste poate de nelalocul lui.

Basca un cuvant de care dex-ul iar n-a auzit – „glamoros”, se pare limba romana n-ar avea destule englezisme proaste si fara ajutorul lui Cartarescu.

Daca am fi sa ne imaginam o scena simetrica, ni l-am inchipui pe Cartarescu ales poet national sau ceva de genu’ ca se poarta pe la tot felul de emisiuni de prost gust, si Obama editorializand de pe malul Potomacului ceva in genu:

Daca poezia s-ar reduce azi la rimele zglobii de pe vremea bardului de la Mircesti, atunci fara indoiala Mircea ar fi cel mai bun. Dar literatura de azi nu mai e ce-a fost odata si universul pomo e o Vale a Plangerii …

Mai la vale eseul se apropie de apoteoza – cum altfel se poate incheia un eseu in Bucuresti ? – dupa sablonul binecunoscut ca ne aia de grija altuia:

îngrijorează această pendulare bruscă a Americii între extreme. O guvernare fascistoidă produce acum una potenţial utopic-socialistă, al cărei eşec ar însemna un regres major al umanităţii.

Oricat de proasta va fi fost guvernarea agramatului Bush, n-am aflat niciodata ca a fost „fascistoida”. Cuvantul in sine e alta violentare destul de dubioasa a limbii. Poate totusi dex-ul ala trebe reformat, ca nu mai tine pasul cu realitatile editorialistice. Si iarasi n-am de unde banui nici macar ca Obama are de gand sa fie „socialist utopic”, cu atat mai putin ca exista un pericol real sa materializeze. Dar in fine.

Pana la urma misterul e lamurit: poetul suferise de o brusca infatuare de aproape pensionara doamna Clinton, si antipaticul Obama i-a refuzat bardului pomo agapa platonica mult visata.

Am rezumat numai cateva dintre perlele hazlii, articolul original straluceste prin densitatea vorbelor de duh. Chiar si o singura chifla de genul celor de mai sus ar fi alertat editorul unui ziar serios (gen New York Times, Washington Post, samd) si ar fi avut drept consecinta trimiterea textului inapoi la autor. Dar perlele, ca perlele, ele in sine nu ne spun nimic altceva ca domnul Cartarescu ar fi cu mult mai adecvat in peisajul prozei si poeziei pomo.

Dar hai sa ne intrebam putin ce sta in spatele acestor perle ?

In primul rand avem de-a face cu incompetenta militanta. In privinta asta cel putin, intre Cartarescu si Iliescu nu-i nici o deosebire esentiala. Cu siguranta, domnul Cartaresc ca nu e constient de cat de pe de laturi de orice realitate se situeaza panseurile domniei sale, si totusi, e imposibil ca om de cultura sa nu iti iei seama ca totusi iti dai cu parerea despre niste lucruri pe care le cunosti doar foarte-foarteindirect, la a treia si a patra mana. Intr-o astfel de situatie e o chestie de minima prudenta sa renunti la tonul de „a-toate-stiitor” care trage concluzii si pune verdicte din turnul de fildes.

Prin stilistica frazei domnul Cartarescu iti transmite mesajul clar, ca el nu iti ofera doar o posibila interpretare, nu iti da nici o indoiala ca e vorba receptia unor fenomene vazute de la jumatate de glob departare filtrate de interesele, schemele, prejudecatile si toate celelalte valori interpretative ale culturii – cultura care este (vorba lu Vanghelie) . Nu, Doamne fereste, domnul Cartarescu, ca mai toti domnii care dau cu bata-n balta in peisagiul dezbateriii publice romanesti foloseste tonul magisterial, indiferent de incompetenta prezumata asupra unui astfel de subiect.

Spre deosebire de domnul Cartarescu de la jumatate de glob departare , adevaratii intelectuali din America care ar avea motive infinit mai bune sa se prezume competenti, nu pregeta sa foloseasca un ton mai personal si mai dubitativ, recunoscand cu umilinta necesara, limitele normale ale cunoasterii omenesti. Chiar si un aparent nesemnificativ „it seems to me”/”mi se pare mie” adaugat pe ici pe colo, prin punctele esentiale ale unor fraze altfel foarte indraznete ar aduce o nota de modestie si de valoare intelectuala. Dar meteahna falsului magisterium nu ii apartine numai domnului Cartarescu, meteahna e generalizata de-a lungul si de-a latul spectrelor politice, ideologice si religioase care ne bantuie spatiul ondulatoriu.

Iliescu scrie la fel, de Nastase numai vorbesc, Traian Ungureanu – sa ne fereasca Dumnezeu de ziua in care ziaristul, altfel simpatic, ar avea vreo urma de indoiala sau vreo urma de circumspectie critica. La fel baietii veseli de la dreapta „nationalist crestina”, care dau si dansii cu mucii-n fasole pe un ton de mare autoritatea. Si apropos de alegeri, de data asta inainte de deznodamanatul final, un tanar promitator Mircea Platon se infatuase de simpatica nulitate Sarah Palin si isi publicase un ridicol articol „Fenomenul Sarah Palin – America Profunda” . Ca Sarah Palin si america profunda au in comun cam ce are baba cu mitraliera, si ca fenomenul a facut fas cu mult inainte de a ajunge la urne, are mai putina importanta. Importanta are cum s-a repezint junele sa o imbratiseze, platonic si virtual, pentru ca era tocmai convenabila in razboaiele ideologice pe care le duce gruparea domnului Platon. Toata lumea din romanica se simte magistru,

A doua grava meteahna de care sufera eseul domnului Cartarescu si majoritatea „eseurilor” din .ro este ca se arunca concluzii abracadabrante fara sa schiteze macar o tentativa a argumentatiei. Pana la urma e omeneste sa mai si gresim si sa ajungem la o concluzie gresita, fie datorita precaritatii premiselor,fie dintr-o subtila greseala de rationament, dar eseistica damboviteana isi jigneste cititorii situandu-i in postura de fraieri sau de fani-aplaudaci care stau cu gura cascata sa soarba cuvintele maestrului.

In occident, chiar si oamenii cu o adevarata pozitie magisteriala in domeniul in care activeaza resimt ca o obligatie esentiala fata de cititor si fata de colegii lor din sfera dezbaterii publice sa isi faca cunoscute argumentele de o asa maniera incat orice cititor cu o minima pregatire sa poata verifica independent justetea unei concluzii. Orice sintagma, orice caracterizare care ar putea tezi potentiale nedumeriri, orice este in afara locului comun al „cunoasterii colective” este cu grija delimitat, articulat, argumentat. In cel mai rau caz autorul cere ingaduinta cititorului pentru lipsa argumentului.

Ca sa nu-mi mai plictisesc putinii prieteni care citesc blogul, hai sa incerc o concluzie. De ce m-am aprins asa de tare cand am citit editorialul ? Pentru ca, pentru mine personal, domnul Cartarescu e o mare dezamagire, in acelasi timp, el este emblematic pentru una din multele probleme ale culturii la romani. Nu avema o cultura a dialogului public, nu avem respectul cuvenit pentru argumentatie.

Un anglo-saxon nu ar cuteza sa scrie in stilul barbar in care se face la noi eseistica, editorialistica (si ma refer nu numai la articolase pentru ziare, ci chiar de carti intregi). Si chiar daca i-ar tenta pe cativa sa se dedulceasca , n-ar fi publicati si bagati in seama de nimeni. In schimb, in Romania avem cultura fan-cluburilor intelectuale. Cartarescu scrie la modul asta barbar pentru ca are fanii lui, care-i sorb cuvintele cu nesat, la fel a scris Octavian Paler, la fel a scris la vremea lui, Nae Ionescu. Nae Ionescu era o nulitate filosofica care n-a fost in stare sa scrie nimica fiindca nu-si stapanea argumentele – si de fapt in ultima instanta nu cunostea nimic temeinic, s-a dat in stamba penibil prin aberatii de genul prefata cartii lui Mihail Sebastian. Si totusi Nae Ionescu a fost venerat in epoca, cuvintele goale de continut si de argumentatie i se sorbeau de catre fan-clubul Nae Ionescu. Efectul de fan club a fost atat de puternic incat prin Constantin Noica, cultul moastelor ideologice naeionesciene ni s-au transmis pana la elita post-revolutionara care ne-a servit fara nici un fel de precautie cele doua non-carti filosofice „cursul de logica” si „cursul de metafizica” sa le inghitim pe nemestecate imediat dupa revolutie.

Si uite asa avem un arc peste timp: ne perpetuam metehnele si stricam putinele lucruri bune . C’est la vie, toujours parsiva si nedrepata.

Capitalismul a murit, traiasca capitalismul

Noiembrie 2, 2008

Se cuvine sa precizez de la bun inceput: cacofonia in titlu a fost cu intentie. Daca ne-ar fi fost contemporan, Toparceanu ar fi scris

Misu Kapitalul vrea sa divorteze,

Lung prilej de vorbe si de ipoteze

Toata vorbaria despre dezastrul pietei libere, despre lacomia si goana dupa profit care ameninta sa distruga civilizatia sunt o gramada de prostii, debitate fie de oameni care le place sa se auda dandu-si cu parerea.

Ce s-a intamplat ?

Americanii s-au intins mai mult decat le e plapuma (mult mai mult), si au baut pe veresie. S-or facut crita. Acu’ a venit nota de plata. Problema e ca americanii n-au stat singuri la tejghea, langa ei s-or adunat o gramada de binevoitori care i-au incurajat de pe margine, si acum au intrat si bagatorii de seama la apa, fiindca la un moment dat i-au strigat carciumarului „Mai da-i nene o cinzeaca, ca daca n-are dansu bani platim noi.”

Un cantec de golani de pe vremuri suna cam in genul asta ‘de s-ar semana si … / cum se seamana cartofii / ai vedea pe aratura / numai capete de … ‘ . Americanii au semanat deserturile uitate de Dumnezeu prin California, Arizona, Nevada si alte zone pitoresti cu niscai capete despre care se face vorbire in cantecel . Da  n-au fost orice fel de capete, ci capete boieresti,  cu 4-5 dormitoare decomandate, 3-400 metri patati, numai buni sa-l relaxeze pe Ionica Instalatorul – pre numele lui de american Joe The Plumber, despre care ne vorbesc cand cu patos cand cu duiosie catindatii la fotoliul de presedinte domnul Obama si domnul McCain.

Desi Ionica n-a avut niciodata bani sa se relaxeze intr-un conac boieresc in mijlocul desertului. Saracu, n-ar avea bani nici macar sa plateasca factura la energie in conditiile in care numai mentinerea unui aer respirabil cand afara sunt 45 de grade Celsius l-ar costa sute de dolari pe luna.  N-are a face, bani au avut japonezii, chinezii, sauditii, kuweitienii si alte natiuni conlocuitoare ale satului global, care tocmai incepusera si ei sa se miste.  Natiunile astea conlocuitoarea n-au investit direct in conacele lui Joe the Plumber, ci au investit prin intermediul unor banci mai maricele care si-au luat comisioane frumoase in schimbul unor obligatii colaterale. Niste baieti destepti,   si in cazul asta sintagma trebuie luata ad-litteram – vorbim de phd in matematica – au avut grija ca contractele astea de intermediere, asigurare si garantare a invesitiilor in saracia lui Ionica, sa ia forma unor formule matematice foarte complicate in care mii de ionici au fost creditati de alte mii de seici, cu garantii colaterale, si alte smecherii din partea a altor sute de banci.

Desigur, ca oricat de destepti ar fi fost baietii veseli cu PhD in matematica, si oricat de complicat ar fi fost sistemul de distriburire al creditelor, asigurarilor si garantiilor, o analiza sumara ar fi  bagat de seama ca se poate aplica un principiu vechi si bine cunoscut inginerilor de sisteme informatice : Garbage In, Garbage Out. Orice program, orice sistem are pe de o parte niste intrari pe care le ia si le prelucreaza, combina, invarteste ameteste si pe cealalta parte are iesiri.  Cand ne uitam sa descifram invarteala dinlauntru (care in cazul pietelor financiare cu adevarat se poate chema invarteala) riscam sa ametim si sa nu vedem padurea de copaci.

Iar principiu zice ca oricat ar fi masina de complcata, inginerita si desteapta ,daca ii sunt servite gunoaie menajere la intrare, biata masina n-o sa scoata prajitura la iesire, o sa scoata tot un fel de gunoi.

Ce s-a intamplat in economia mondiala a fost un caz clasic de alocare proasta a resurselor. In esenta lui nu a fost foarte diferit de ce s-a intamplat la Caritas.

Inseamna asta ca a murit capitalismul ? Ba deloc. Capitalismul duduie. Si in USA si in Romania, ca si aiurea.  Dow jones a luat o tranta fireasca ajungand in scurt timp de la peste 13000 de punct la 9000 ( a coborat chiar si in jur de 8000). Astia de prin America luam o binemeritata pauza, si urmeaza strangem din buci foarte serios vreo doi, trei, patru, cinci ani. In mod normal am ajuns la celebru bottom si mai departe de atat nu putem cadea.

De ce nu putem cadea mai departe ? Din simplu motiv ca actiunile unor companii ca Intel, Microsoft, Pfizer, si alte nume de marca ale economiei americane au ajuns atat de ieftine incat daca investesti in stocul acestor companii esti probabilistic mai in siguranta decat daca iti pui banii in banca, iar dividendele primite sunt cu mult mai mari decat depozitele bancare. Asta inseamna ca exceptand niste circumstante cu totul si cu totul improbabile, in care toata civilizatia s-ar prabusi la podea cu totul si am avea probleme cu mult mai serioase, banii investiti in firmele stindard ale economiei americane nu mai au cum sa fie o investitie proasta (spre deosebire de acum 1-2 ani in care era aproape clar ca orice ban investit pe termen mediu si lung urma sa fie in pierdere). Judecand sistemul in mod global, fara sa ne pese de toate detaliile dinlauntrul cutiei negre, vom observa ca tot asa cum „castigul” investitorului nu avea cum sa fie divortat de valoarea creata (care a fost aproximativ o valoare sau foarte mica, sau chiar negativa), tot asa, cand vorbim de reasezarea lucrurilor, pierderile pietelor financiare nu vor putea fi mai mari decat pierderile reale. Bun, s-au tocat bani, s-au consumat resurse de-amboulea si am semanat conace boieresti in desert. Dar toata distractia asta n-a costat nici pe departe mii de trilioane de dolari cum au evaluat unii alarmisti. Desi pierderea reala e greu de cuantificat exact, ea poate fi cuantificata ca ordin de marime. Dincolo de aceasta limita, oricine (banca, investitor, guvern) saraceste mai mult, nu va fi decat din cauza ca alt baiat desteopt s-a imbogatit pe spinarea lor. Asta e si motivul ca dupa ce s-a busit de cateva ori spre 8000 de puncte, Dow Jones-ul indicele cel mai reprezentativ al economiei Americane s-a intors spre 9000.

Alt comentariu, baietii veseli de pe malul Dambovitei (de-alde Iliescu, Nastase si compania vesela – sxpre surprinderea mea, chiar si reputatul analist economic Ilie Serbanescu in revista 22) si-au dat cu parerea ca Adam Smith, parintele teoriei pietei a gresit, „laissez faire” economy e condamnata si justetea interventiei statului in economia reala este demonstrata. Bineinteles, astea sunt o gramada de prostii, care pleaca de la neintelegerea fundamentala atat a teoriilor economice cat si a fenomenelor din economia reala. In definitiv, nu e neaparat vina lor, se afla intr-o companie buna, cu messr Sarkozy si altii care pozeaza in salvatorii civilizatiei „as we know it”, spre folosul imaginii publice a propriei persoane si spre imbogatirea prietenilor.

Piata „libera”  (nici o piata nu e perfect libera in nici o realitate economica, din moment ce sunt legile statului care limiteaza libertatea de decizie a agentilor), e cunoscut, inca de pe vremea lui Adam Smith, ca poate avea si esecuri. Un esec al pietii inseamna in mod foarte concret ca societatea risipeste resursele pe lucruri de care societatea nu are nevoie. Si asta e prost. Dar, parafrazand o vorba a lui Churchill putem spune ca

piata libera e cel mai prost mecanism de alocare a resurselor, cu exceptia tuturor celorlalte variante cunoscute noua.

Par egzamplu, diverse guverne s-au simiti datoare sa intervina. Asta nu inseamna ca au facut un lucru bun, cel mai probabil miile de miliarde pe care guvernul USA si cele din UE le injecteaza „in economie”, stati linistit miliardele astea n-o se vor materializa in productia de chibrituri, caiete de dictando, calculatoare sau alte lucruri utile, sunt o risipa. Evident risipa asta va fi mai mica decat risipa initala, dar totusi. Chestia buna este ca risipa asta creaza o iluzie ca lucrurile se vor rezolva si vor merge bine pentru ca guvernele nu le vor lasa sa se duca la vale. De fapt lucrurile astea s-ar fi rezolvat si fara ca guvernele sa mai imbogateasca o gramada de baieti destepti care ne-au adus in situatia asta in primul rand. In schimb, daca nu s-ar fi intervenit, iluzia ca lucrurile se vor fi dus de-a dura la vale pentru ca guvernele nu fac nimic ar fi fost mult mai periculoasa.

Din pacate traim intr-o epoca in care iluziile de masa au un rol primordial in mecanismele sociale, economice si politice. Este un fel de paradox nu foarte diferit de dilema prizonierului. Daca ambii prizonieri traiesc cu iluzia ca celalalt nu poate trada totul se termina bine, daca ambii prizonieri traiesc cu iluzia ca celalalt e foarte probabil sa tradeze,  e de rau. La fel si in economia mondial, suntem cu totii „prizonieri” si trebuie sa ajungem, fiecare in parte, la o decizie profitabila atat individual cat si colectiv. Cum majoritatea decidentilor vor lua aceste decizii sub influenta uneia sau alteia dintre iluziile care se formeaza la nivel social, rezulta ca o gramada de chestii importante in economie devin dependente de lucruri imponderabile precum psihologia maselor.

O asemenea situatie prezinta un oarecare inconfort psihologic omului modern (si post modern asijderea) care la randul lui a fost hranit de iluzia culturala nascuta din negurile iluminismului care ne poveste ca ne putem lua in maini soarta si putem s-o inginerim pre dansa dupa pofta inimii. Evident orice om viseaza sa aiba un control pe cat e de putinta sporit asupra soartei sale. Societatea in care ne-am trezit ca traim la inceput de veac 21 este, vorba anglo saxonului, anything but. Iti ofera de toate: si televizor color, si internet, si telefon mobil si masina la scara, dar un control cum ti-ai dori, „sa iti iei soarta in maini” – „sa fii stapanul propriei soarte”, asta iti ofera din parti.

Asta e, alta mai buna nu avem, deocamdata.  Iar pentru cei care ne luam credinta in serios, noi stim ca ideea asta cu controlul e o smecherie fara nici o valoare.