Archive for Mai 2008

Patimile dupa Ioan

Mai 4, 2008

Fiindca a venit Vinerea Mare. Cand incepusem sa scriu despre patimile dupa Ioan. Si fiindca a si trecut si lumea a vopsit ouale, iar inginerul a fost inghitit de trebi si n-a apucat sa termine postul. Dar patimile dupa Ioan nu sunt numai pentru Vinerea Mare.

Daca Bach n-ar fi compus altceva si ar fi lasat doar Johannes Passion (Patimile dupa Ioan), ar fi fost mai mult decat suficient. Ca am fost binecuvantati cu mult mai mult e printre multe binecuvantari de care nu ne aratam vrednici.

Patimile dupa Ioan nu e doar o transcriere in limbaj muzical a credintei profunde care-l motiva pe Bach, mai mult decta atat, am putea spune ca introduce inovatii ca expresie si limbaj artistic care depasesc cu mult limitele epocii in care a fost scrisa.

S-a spus, de exemplu, ca expresionismul s-a nascut cu Tipatuk

tipatul pictorului german Munch, pe la 1892 toamna. Pictura exprima deznadejdea sufletului omenesc (cu o vorba mai pretentioasa eul sau egoul), strivit de povara fortelor unui univers ostil, si caruia nu-i ramane sa-si afirme identitatea decat printr-un strigat-revolta al deznadejdii. Acest strigat-revolta-afirmare se crede ca e o inovatie a expresionismului (desi intre noi fie vorba Goya in pictura folosise un limbaj asemanator cu mai multe secole inainte).

Si totusi, idea imanentei unui univers ostil care striveste sufletul omenesc, ideea strigatului revolta in disperare este exprimata cum nu se poate mai limpede in primul cantec al patimilor dupa Ioan. Bach, altminteri un compozitor plin de melodie , deschide patimile cu o ne-melodie, un zbucium necontenit, aproape obsesiv al viorilor in tonalitati nu atat grave, cat agresiv-enervante,care macina, si macina, si macina si par ca nu se mai opresc. Pret de o fractiune de secunda macinarea e suspendata si asteptam sa vina altceva, si chiar vine, vine vocea umana in chip de personaj colectiv, adica un cor dar nu un cor care canta ca mai multe voci, un cor ca o singura voce. Si de fapt nu canta, striga, tipa. Vrea sa se elibereze de sub apasarea fondului sonor si nu reuseste decat sa strige, si corzile reiau macinarea, instrumentele de suflat accentueaza in crescendo sentimentul de pericol iminent.

Asta e fondul sonor, cuvintele spun altceva: „Doamne, stapane al nostru, al carui glorie e minunata in toate hotarele, arata-ne in patimile tale, ca Tu, adevarat Fiu al lui Dumnezeu, chiar si in cea mai mare umilinta, esti binecuvantat.” Omuletul lui Munch tipa in gol, corul lui Bach tipa cu frica de Dumnezeu si cu nadejdea in Iisus, dar limbajul artistic de pe la 1720 toamna nu e cu nimic mai putin rafinat, sau in orice fel mai putin „expresiv” decat ceea ce expresionismul avea sa descopere cu un secol si jumatate mai tarziu.

Herr, unser herscher

Dupa introducerea dramatica, Bach isi poarta auditoriul din frumusete in frumusete muzicala, dar nici o arie , nici un recitativ nu seamana cu urmatoarea.

Von den Stricken meiner Sünden, „Din robia pacatelor mele, ca sa ma rascumperi, mantuitorul meu se lasa inlantuit. De toate ranile nevredniciei mele ca sa ma vindece mantuitorul accepta sa fie ranit.”

Cu totul inedit e limbajul muzical in episodul despre tradarea lui Petru. De fapt tradarea nu apare propriu zis in textul patimilor dupa Ioan, ce apare e o arie cu tonuri cristaline, de o fermecatoare puritate, in care Petru ii promite lui Iisus ca il va urma pretutindeni, „iisus, viata si lumina mea” dupa cum ii zice Petru. Desigur, auditoriul stie ce se va alege de promisiune. Probabil ca trimiterea care vrea s-o faca Bach e olecutica spre naivitatea si usurinta cu care omul isi ia angajamente si promisiuni. Inutil sa mai precizez ca ironia asta fina nu si-a pierdut cu nimic din pregnanta trei secole mai tarziu. „Ich folge dir gleichfalls

Corul „Wer hat dich so geschlagen” Poate fi solemn, monumental si in acelasi timp cald. Depinde si de interpretare, muzica in schimb se muleaza perfect pe susbtanta poetica „Cine te-a lovit atat de crunt, Mantuitorule al meu, si cine te supune atator rele chinuri ? Cu adevar spun ca tu esti fara de pacat, ci noi si copiii nostri am pacatuit, cu nimic nu ai calcat legea. Eu, eu si pacatele mele, multe cat nisipul marii, ti-au pricinuit suferinta la care esti supus, si toate chinurile si caznele tale.” Apropos, aviz amatorilor care mai cred pana si in ziua de azi ca pe Iisus l-au omorat evreii.

O alta arie plina de remuscari Ach Mein Sinn (ah, pacate al meu), si un cor „Christus der uns sellig macht” – „Hristoase care ne faci sa fim binecuvantati” (imi pare rau, nu se gaseste de-a moaca pe web, asa ca e fara link), si dupa dialogurile preluate din Evanghelia lui Ioan, Bach trece la urmatoarea capodopera in capodopera.

Erwäge, wie sein blutgefärbter Rücken” . O sa-mi permit o traducere mai libera ca sa nu stric poezia textului german. „Imagineaza-ti ca din acest corp insangerat, dupa acest potop pe care revarsarea pacatelor noastre le-a dezlantuit, apare cel mai frumos curcubeu ca un semn al milei divine.”

Si inca o capodopera „Eilt, ihr angefochtnen Seelen„. „Grabiti-va, suflete chinuite, parsiti camerele torturii voastre. Grabiti-va. – Unde? – Spre Golgota. Zburati pe aripile credintei. Zburati – Unde – Spre Dealul crucii. Acolo va inflori mantuirea voastra.”

Daca pana la momentul culminant al patimilor, care este moartea Mantuitorului, putem vorbi de geniul artistic al lui Bach, ce se intampla in aria „Es ist Vollbracht” este dincolo de orice explicatie. Es ist vollbracht in traducerea Germana, sunt ultimile cuvinte ale lui Iisus. „S-a implinit” – traducerea romaneasca a Evangheliei pune aici „s-a ispravit”, corect in felul lui, dar ideea ca s-a implinit ce era oranduit sa se implineasca reflecta mai bine sensul original. Europenii la ora la care Bach compunea patimile erau inamorati de floricelele barocului. Si un anume domn Bach, cantor in Biserica din Leipzig introduce minimalismul, o chestie care de fapt se va fi inventat doar doua secole si ceva mai tarziu. Melodia este golita de orice artificiu, si viola da gamba (sau violoncelul in interpretarile contemporane) ne picura in urechi durerea in starea ei pura. O frumusete incredibil de dureroasa.”S-a implinit. Ce mangaiere pentru sufletele in suferinte. Noaptea durerilor a ajuns la ultimul ceas.” Si totusi in aceasta splendoare a durerii, brusc suntem loviti de o explozie de bucurie in alegro-crescendo: „Eroul Iudeii triumfa in a sa putere si pune capat luptei.” Care crescendo se termina la fel de inexplicabil cum si rasarise in cvasi-tacerea durerii: „Es ist vollbracht”. Crescendoul este bucuria in anticiparea invierii si victoriei asupra mortii si pacatului, dar totusi suntem inca in Vinerea mare. Aria se termina cu ultimele note ale vocii omenesti „Es ist Vollbracht”. Toate ariile scrise pana atunci se terminau cu concluzia orchestrei, aria Es ist vollbracht a desfiintat toate tiparele iar cultura europeana a trebuit sa se mai invarteasca doua secole pana a reusit sa redescopere puritatea expresiva a simplitatii.

Dincolo de Es ist vollbracht, poate ca nu ar mai fi nimic de spus. Doar ca Bach isi alina audienta care tocmai a experimentat culmile durerii si suferintei alaturi de mantuitorul de pe cruce cu peisaje sonore de o frumusete cu totul si cu totul nepamanteana. Durerea evolueaza gradat in speranta, adevaratul sens al durerii din Vinerea Mare,  si patimile se incheie cu o rugaciune pentru mantuirea sufletului in vremurile cele din urma.

Zerfließe, mein Herze . „Te topeste, inima a mea, in revarsare de lacrimi, si preamareste pe Atotputernicul. Marturiseste lumii si cerului suferinta : Iisus al tau a murit!”

Ruht wohl, ihr heiligen Gebeine . „Dormiti in pace, sfinte oseminte, de acum nu va voi mai plange. Dormiti in pace, si aduceti-mi pace si mie. Mormantul care v-a cuprins si care nu cunoaste suferinta, imi deschide portile raiului si inchide iadul.” Melodia e precum un cantec de leagan, plin de caldura si alinare. In definitiv Bach asta vrea sa spuna orice moarte este doar un somn in pace.

Ach, Herr, lass dein´ lieb´ Engelein . Doamne Dumnezeule, lasa-ti ingerii tai in ora din urma sa imi duca sufletul in sanul lui Avram iar trupul meu in mormant sa se odhineasca in pace pana in ziua din urma. Atunci sa ma trezesti din moarte, ca ochii mei sa te vada, in toata fericirea, tu Fiu al lui Dumnezeu, mantuitor al meu si domnitor al milei, Doamne Iisuse Hristoase, auzi-ma, pe Tine te voi preamari in veci.”


Post Scriptum. Cu scuzele de rigoare ca am dat linkuri catre doua interpretari diferite. De fapt interpretarea care imi suna mie cel mai bine este Bach Collegium din Stuttgart, sub conducerea lui Helmut Rilling.

Anunțuri