Capitolul cultura – ce iaşte aia ? (1)

Si, in general, cu ce se mananca ?

Ma gandeam ca scoala romaneasca o vrut sa ne imbibe de cultura (o fi fost a imbiba sau a imbuiba, nu-mi mai aduc aminte ) . Dar niciodata nu ni s-a pus in fata problema, la modul serios si autentic, ca ce iaşte aia, madam cultura.

Odinioara, aflam de la nenea Iancu, loazele primeau o instructiune foarte temeinica si pe deasupra reflexiva in care marile intrebari ontologice si chiar epistemologice nu erau trecute cu vederea.

Profesorul (cu siguranţă): Ei! pe dracu, talent! că-z talent nu-i doar ghe vreo samă! asta-i lucru anticvat… Cu metoaghele mogherne doară, totul zace numai în aplicăţiune!… No! la muzică acuma… Spune-ne, Popăscule: ce-i muzica?

Elevul: Muzica este care cântă, dom’le.

Profesorul (nemulţumit): Nu aşa, loază! Nu cuvânta doară ca râtanii… vorbeşte ca şcolerii. Dă-ne tu numaighecât ghefiniţia chiară şi agkecvată!

Elevul: Muzica este…

Profesorul: Ce?

Elevul: Este când…

Profesorul (foarte nemulţumit şi repetând definiţia): Muzica iaşte aceea care ne gâghilă urechile într-un mod plăcut… (pântre dinţi, aparte, şcolarului:) Ia sama doară să nu ţi le gâghil eu ţie într-un mod neplăcut! (Se aude clopotul de ieşire.)

Da generatia noastra nu a avut un Marius Chichos Rostogan infipt la onor ministerul responsabil, care sa ne faca o educatie temeinica. Ehei, ce vremuri erau alea, si noi eram ca buretii gata sa ne lasam imbibati. Aveam un coleg Mihai, care acum isi rispeste inteligenta pe sticlele ProTV-ului, si Mihai ii era client fidel lu’ conu’ Liiceanu. Nu rata, domane fereste, nici una din moastele de copaci morti cu stampila Humanitas. Ce mare fericire a fost pe fata lui, saracu, atunci cand a putut pune mana pe una din caramizile cu coperti lucioase si degraba risipitoare de bani de elev studios, pe care fata lucioasa a caramizii trona poza lu conu’ Mishu, lujerul national.

Insa pana la urma, tot nu m-am lamurit cu ce ne-am imbibat. Cel putin nu atunci, iar acum, drept sa spun, cam am o banuiala de ironica. Dar despre ce iashte cultura, am avut ocazia sa ma lamuresc cu mult mai tarziu, citind opiniile unor cultivati si de ideologii opuse (ingineru face treaba temeinica si se informeaza din doua surse de pozitii opuse, ca jurnalistul de la BBC). Sursele mele primare la Isaiah Berlin si Roger Scruton.

Daca ar fi sa dam o definitie pe scurt si la obiect, avand ca aplicatiune doar cultura moderna, atunci ar suna cam asa :

Cultura iaşte aceea care ne gâghilă egourile într-un mod plăcut…

Cu multumirile de rigoare pentru nenea Iancu. Desigur ca prin cultura moderna ma refer la aceea care ni s-o intamplat dupa ce ne-o iluminat cine ne-o iluminiat, de ne-o scos volens-nolens din obscurantism, si in acest fel am putut avansa la liber pansism si de acolo inca si mai departe spre comunism in zbor.

Hai totusi, sa mai fac un salt inapoi in timp, spre edificarea cititorului, imediat inainte sa ne lumineze conul Voltaire si compania de sunet, un neamt mistic si cam obscurantist dupa parerea lui Isaiah Berlin, dar care se pare ca totusi avea ceva talent la muzica, pe numele lui Johann Sebastian Bach, isi exprima in scris urmatoarea opinie:

“Telul si finalitatea muzicii nu trebuie sa fie nimic altceva decat marirea lui Dumnezeu si vindecarea sufletului omenesc.”

Cititorul atent si mult mai destept decat prozatorul va observa cu usurinta ca daca substituim „cultura” in locul in care Bach a spus „muzica”, avem o definitie perfecta.

Care perfecta, frate-miu ? Nu vezi, nene, ca e cam patetica ? Si sforaitoare … vor zice binevoitorii. In definitiv, binevoitorii au si ei dreptate in felul lor. De la epoca lui Bach, omenirea a mai avansat, a venit romantismul, cultura a dobandit mai multa adancime sentimentala. Iar dupa romantism au venit modernismele de tot soiul adica impresionism, expresionism, modernism pur si simplu, avantgarda, iarasi, de toate neamurile (cubism, suprarealism, dadaism), si mai nou, a facut purici chiar si in madam cultura romana (altfel defazata traditional pret de cateva decenii) o chestie trestie, de-i zice postmodernism. Iar despre postmodernism

Problema e ca nici postmodernismul nu mai e la moda. Unii s-au grabit sa boteze noua glaciatiune culturala in mijlocul careia cu onoare fiintam, si i-au zis post-postmodernism.

Asta imi aduce aminte de un banc celebru printre inginerii de software si matematicieni.

Testoase pana la fund. (turtles all the way down)

In ce versiune sa vi-l traduc ? Circula atatea versiuni ca ma mir ca prietenii mei din Romania n-au auzit nici una. Cautand eu versiunea originala, n-am gasit nici una, in schimb am gasit o versiune oficiala, colportata de Antonin Scalia, judecator la Curtea Suprema a Statelor Unite, si publicata intr-un act oficial „RAPANOS v. UNITED STATES (Nos. 04-1034 and 04-1384)

Cica un guru oriental afirma ca pamantul sta pe spinarea unui tigru. Si cand e intrebat „Si pe tigru cine-l sustine?”, zice ca tigrul sta pe un elefant, iar cand vine din nou intrebarea si elefantul pe ce sta, guru raspunde ca pe o testoasa gigantica. Cand in final e intrebat pe ce sta testoasa respectiva, dupa un scurt moment de indoiala, guru raspunde repede: „A, dupa aia urmeaza testoase pana la fund”.

Rasturnand si noi bancul cu fundul in sus, ne putem raspunde deci la intrebarea fireasca ce-o sa urmeze dupa post-modernism, post-structuralism, post-industrialism, post-capitalism, post-postmodernism si multe alte posturi lungi cat o zi de post: de-aici incolo va fi „post” pana in tavan.

De fapt, si aici vroiam sa ajung, este pierdere de vreme sa faci un discurs despre cultura, daca nu tii cont de un adevar pe care nu l-a bagat multa lume in seama, dar care ne incurca limbile mai ceva decat in turnul lui Babel.

Traim in epoci paralele.

Cum adica ? Pai ca sa intelegeti cum vine asta, sa va impartasesc un mic secret. Bach este compozitorul cu cea mai mare audienta. Vinde mai multe CD-uri chiar decat Beatles, iar de cantat pe scena, nu are absolut nici o concurenta. Si asta nu doar in interpretari cu parfum de epoca, ci chiar si in variante jazz, actualizate la sensibilitatile si ideosincraziile epocii post-postmoderne.

Iar arta lui poetica, aceea care spune ca telul si finalitatea muzicii e marirea lui Dumnezeu si vindecarea sufletului omenesc, e recunoscuta de o buna bucata din omenire, cu intelectuali, ingineri si elite, tout y compris. In acelasi timp, in care alta bucata o sa se simta zgandarita la ureche de patetismul afirmatiei.

Rasturnand un cliseu pompieristic , consacrat in cultura romana de Noica, am putea spune ca Bach este omul deplin al culturii crestine. Ceea ce desigur, ar fi o prostie, Bach nu si-ar fi dorit niciodata un asemenea titlu, tot ce-si dorea el se pare ca era un dram de intelegere de la consiliul parohial din Leipzig, atat cat sa-i permita sa mentina orchestra bisericii si cantarile din fiecare duminica la un nivel care sa-i multumeasca exigentele.

Ceea ce se poate desprinde din actualitatea lui Bach ste un semn, cat se poate de clar ca epoca culturii crestine nu s-a incheiat.

In acelasi timp, o alta bucata din omenire, evolueaza incepand cu epoca „luminilor”, pe un traseu ce li se pare lor ascendent. Chiar si azi, se pare, desi chipurile, Romania a pus cruce comunismului, copiiilor la scoala li se preda ca iluminismul a pre-mers si a „pregatit” venirea romantismului, care romantism a atins noi culmi de evolutie in ceea ce a urmat, impresionism, expresionism, de la modernism incoace ne-am desteptat cu tontii. Si, evident, a venit si post-modernismul. Care post-modernism, pana si post-modernii mai istetei recunosc ca e o chestie indefinibila.

Or, cele doua viziuni despre cultura sunt perfect perpendiculare. In definitiv observa foarte bine parintele Alexander Schmemann in eseul „Intre Utopie si Evadare„, comentand despre viziunea progresista despre lume si viata:

Nu, istoria lumii nu ne incurajeaza sa gandim in felul acesta. Toti Napoleonii au esuat si toate visele lor s-au sfarsit intr-o mare varietate de Sfinte Elene . . . Si totusi, astazi credinta aceasta este esentiala. Nici un politician nu va veni sa spuna: „Noi stim ca suntem fiinte umane, mizere, limitate, si supuse greselii. Traim in intuneric si, o sa ne straduim sa facem pe cat putem, dar desigur nu se poate face mare lucru…” Un astfel de om n-ar ajunge prea depart. Un politician trebuie sa aiba un soi de carisma utopica. El trebuie sa ne conduca spre ceea ce poetul marxist Aragon numea, „Les lendemains qui chantent” — „Viitorul care canta,” „Viitorul trebuie sa cante.” Dar de ce trebuie sa cante? Oamenii vor muri; cimitirile vor lua amploare, si asa mai departe. Politica astazi se hraneste din , daca nu minciuni, cel putin mesaje utopice.

Cam asta, gandeste, pe scurt cultura crestina despre cealalta parte a culturii, hai sa o definim cu un termen politicos, si am putea spune, chiar estetic, umanista.

Si totusi, pe cat de incompatibile, cele doua viziuni se vad obligate de istorie sa coexiste, si chiar, daca se poate intr-un mod amiabil si elegant. Daca istoria de la iluminism incoace a avut ceva sa ne invete, atunci acel lucru este cu siguranta ca nu putem sa ne dam singuri dreptate. Iar printre romani , se pare ca multi au ramas corijenti taman la lectia asta. De ambele parti ale baricadei culturale. Paradoxal, daca am fi sa contemplam cu cate belele a binecuvantat madam istoria spatiul nostru ondulatoriu.

Iar in acelasi timp, si cu asta inchei discursul asta plicticos, daca nu suntem constient ca vietuim cu semenii nostri in aceste moduri de gandire paralele, riscam sa vorbim unii pe langa altii, exact ca in turnul lui Babel.

Daca tot nu v-ati lamurit ce iaşte aia cultura, ramane cum am stabilit. Poate intr-un episod viitor.

3 Răspunsuri to “Capitolul cultura – ce iaşte aia ? (1)”

  1. puck Says:

    super tare bancu.
    deci cultura iaste ceva, care se naste dupa ceva. noi o vedem si nu e. cultura este ceva inalt, cred ca spiritual.

    p.s. din cate stiam eu postmodernismul a murit hahaaat de mult, dar acum nu stiu in ce faza suntem, ceva de genul neorealism. postneorealism. postpostceva.

  2. puck Says:

    ah si mai aveam ceva de zis. am si eu un prieten software architect si daca m-as duce la el sa ma lamureasca cum e postmodernismul, m-ar trimite sa imi caut un barbat:)))

  3. ccozianu Says:

    La observatia asta pomoul insusi ti-ar raspunde cu vorbele lui Mark Twain (el insusi un fel de pomo, avant la lettre) :

    The rumors of my death have been greatly exaggerated.

    Pe aici prin cultura de peste balta pacificului s-a realizat un consens deplin asupra pomo-ului: ramane cum am stabilit. Adica majoritatea autoritatilor in materie au cazut de acord ca nu pot sa-l defineasca. Asa ca il descriu care mai de care mai interesant. Cat despre restul termenilor, asta-i doar strategia de rebranding.

    De-aci incolo o s-o tinem in posturi pan’ la judecata de apoi. Mai ales ca si drepturile animalelor cunosc o dezvoltare fara prcedent.

    Da, o idee buna sa-ti cati barbat :)) Mai ales daca nu ai.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: