Asta e o vorba de duh a parintelui de luminoasa amintire Alexander Schmemann.
Daca e sa ne luam in serios, crestinismul nu poate fi religie. Religii sunt cele precum budismul, islamismul, hidnuismul, jainismul (ba as adauga si ateismul, asa, ca de la mine) si alte jocuri si jucarii pline de hazul si farmecul copilaresc.
Religia, dupa definita dictionarelor:
Sistem de credinţe (dogme) şi de practici (rituri) privind sentimentul divinităţii şi care îi uneşte, în aceeaşi comunitate spirituală şi
morală, pe toţi cei care aderă la acest sistem; totalitatea instituţiilor şi organizaţiilor corespunzătoare; confesiune, credinţă. ♦ Fig. Crez, cult. 2. Disciplină predată în şcoală, având ca scop educarea şi instruirea elevilor în spiritul religiei
Credinta care ne-a lasat-o Hristos, prin chiar felul in care ne-a lasat-o, nu poate fi religie. Cum ar zice Sfantul Aposotol Paul, daca Hristos n-a murit pe cruce, credinta noastra e degeaba. Daca din crestinismul nostru noi intelegem ceea ce defineste dictionarul (si e acceptat de restul societatii) drept religie, intram in contradictie cu invatatura lasata de Hristos si transmisa prin apostoli, evanghelisti si tot restul sfintilor si credinciosilor crestini, pana in zilele noastra.
Pentru ca, invatatura ne porunceste ca crestinismul sa fie pur si simplu modul in care traim viata de zi cu zi. Cum zice apostolul Pavel noi ar trebui sa fim robii lui Hristos. Si cand zice robi, apostolul a spus de fapt sclavi, ca in societatea sclavagista, in care a si trait, in limba greaca, dulos Hristi – sclavi ai lui Hristos. E drept ca metafora socheaza sensibilitatea omului modern, dar asta e adevarul. Daca nu-ti place, n-are rost sa te amagesti cu crestinismul ca religie. La fel de socante sunt poruncile lui Hristos precum: “intoarce si celalalt obraz”, “iubiti-va dusmanii”, “daca cineva te da in judecata sa-ti ia cojocul, da-i si haina de pe tine”.
Din punct de vedere al cunoasterii laice, in special al disciplinelor umaniste, un om care “are o religie”, e ca si cum ar fi un om care are activitatile lui diverse, se scoala de dimineatea, se duce cu masina sau cu metroul la servici, se cearta cu seful, se intoarce acasa, pun-te masa scoal-te masa, mai o conversatie, ah mi-am adus aminte ca am o neliniste metafizica. Hai sa ma gadil la ego cu putina religie. Sau cum spun unii in societatea capitalista multilateral dezavolata “sunt spiritual”, am “nevoile mele spirituale”, trebuie sa ma contemplez cu absolutul. Bun, unii se gadila un pic la ego, contempleaza absolutul, gata sunt multumiti. Altii merg un pic mai departe. Se duc la biserica, fac matanii, se inchina la icoane, altii se duc la sinagoga, la moschee, faci si ei mataniile lor, isi satisfac o parte mai mica sau mai mare a fiintei lor, care are asa numitele nevoi spirituale sau nelinisti metafizice. Cum spunea parintele Paul Tarazi, unii isi inchipuie ca Dumnezeu e o chestie asa cu care ai o relatie personala. E ca unchiul Vasile cu care te tragi de sireturi la un gratar si o berica, si rugaciunea e ca si cum ai in buzunar numarul de mobil al unchiului si il suni sa stai la o palavra si sa-ti dea un sprijin spiritual.
Asta e “religie”. Asa o intelege societatea, asa s-a incetatenit in uzul limbii, asa e practicata de miliarde de oameni de pe planeta.
Dar nu asta e ce ne-a lasat Hristos. Asta nu e crestinism, pentru ca e incompatibil cu invatatura lui Hristos, e inconsistent cu ce scrie la buchea cartilor. Ne putem amagi ca suntem “de religie” crestini, ca copii nostri invata “religia crestin ortodoxa”, dar “religia crestin ortodoxa” dar nu facem decat sa ne furam singuri caciula.
Si totusi, copiii din Romania, studiaza “crestinismul ortodox” la “ora de religie”. Care devine astfel o materie, prea putin diferita de matematica, limba romana, istorie geografie. Si ei invata “religia lor”. Invata tipicurile bisericesti, invata despre icoane, despre tot felul de amanunte “religioase”, care fiecare isi au importanta lor, dar amestecand toate amanuntele astea se intampla ca ei sunt educati sa nu vada padurea din cauza copacilor. Sa nu vada intregul din cauza detaliilor.
Insasi ideea ca la scoala ei studiaza despre “religia” lor crestin ortodoxa este nelalocul ei, oricat de bine intentionata a fost cand s-a introdus ca sa compenseze 50 de ani de indoctrinare ateista fortata. Parerea mea umila e ca “a trai crestineste”, prin forta lucrurilor, nu se poate invata la scoala, ci doar in familie si in biserica.
Am si eu un baiat care, fiind dus la scoala Americana, nu apuca sa studieze “religia”. Slava Domnului. Ca daca nu iese din el un rob al lui Hristos cand ajunge mare, nu am a da vina pe “profesorul de religie” ci va fi vina mea personala.
Ceea ce ma nelinisteste si ma nemultumeste profund este ca, cu toate bugetele bisericilor ortodoxe, cu toata risipa de energie si “carti religioase” pentru copii (ba chiar daca extinzi cautarea si pe la catolici, care au si ei – cu toate neajunsurile lor – preocupari vaste in a crea materiale didactice religioase, ei bine, cu toate astea nu exista ceea ce s-ar putea numi “a body of knowledge”, “un corp al cunoasterii”, in domeniul acesta crucial al trairii crestine. Cum sa transmiti invatatura lui Hristos, in lectii potrivite cu varsta si maturitatea copilului.
Cum sa hranesti mintile lor curioase si avide de cunoastere cu invataturi asezate intr-o forma adecvata. Adecvata in raport cu varsta si maturitatea lor, adecvata in raport cu progresul si avalansa de informatii din celelalte ramuri ale cunoasterii.
Desigur, ca, in mod traditional, nici n-a existat vreodata asa ceva. Pe vremuri, cand societatea era, in bloc, traitoare in crestinism, copiii primeau invatatura prin osmoza. Nu a trebuit nimeni sa-l invete pe sfantul Serafim de Sarov sau pe Johann Sebastian Bach (la care eu personal am mare evlavie) cum sa fie credinciosi. Pentru ca toata societatea in jurul lor era mai mult sau mai putin organizata in jurul trairii crestine. Era de la sine inteles in oraselul in care au copilarit ca lumea mergea duminica la Biserica, era de la sine inteles ca cei bogati si mai putin bogati aveau o datorie sa contribuie la opere de caritate. Daca copiii ramaneau orfani, rudele ii primeau in familiile lor. Societatea de acum un secol si mai bine era monoculturala. Mai mult sau mai putin, toata lumea gandea si vietuia la fel.
Intre timp lucrurile sau schimbat radical, cu o rapiditate uluitoare. Cum s-ar spune, ne-a fugit pamantul de sub picioare si noi nici n-am apucat sa ne trezim de-a binelea. Odata cu avansul tehnologic si social, coeziunea sociala in limitele aceleiasi culturi a disparut cu desavarsire. Dar cumva, noi, credinciosii, inca mai traim “pe stil vechi”. Nici nu e de mirare. Cultura, obiceiurile si automatismele de gandire ale societatii au o inertie mai mare decat ne-ar placea noua sa admitem.
[... continuarea pe alta data ]